Consideratii generale despre divort (cand sunt si copii la mijloc)

Dupa cum se poate observa, m-am ferit o indelunga perioada sa scriu ceva despre divortul meu. De fapt, am ajuns sa ma feresc sa scriu ceva ce ajunge la liber pe internet pentru ca emotiile erau inca puternice si am considerat ca trebuie sa iau destula distanta astfel incat ce scriu sa nu afectze negativ copiii daca vreodata vor citi. Pentru ca da, ce sa vezi?!, copiii au acces la internet si se mai amuza uneori sa o caute pe doamna mama lor.

Dar acum cred ca pot sa scriu cateva chestii “la rece”. Si nu doar din experienta personala, ci si din cea a altor prieteni care au trecut recent prin asa ceva. Asadar, nu cititi acest articol drept strict concluzii bazate pe experienta foarte personala. Ci cititi-l intr-o cheie mai larga, asa… Si nu il cititi doar cu gandul la divort efectiv, ci si la orice separare a unui cuplu.

In Estul Europei consideram ca “familia traditionala” e cheia si lacata. Nu conteaza ca relatia e disfunctionala sau abuziva, copiii TREBUIE sa creasca cu o mama si un tata acolo mot, intre aceeasi patru pereti. Fals. 🙂 Copiii au nevoie intr-adevar de o mama si de un tata prezenti, dar prezenti emotional (si fizic). Dar doar pentru ca tata si mama locuiesc impreuna, nu inseamna ca copiilor le e bine. Copiii simt tensiunile dintre parinti si copiaza modelul relational “simtit” in casa. Este mai sanatos pentru copii sa aiba parte de doi parinti prezenti emotionl si sanatosi la caput, chiar daca separati, decat sa locuiasca intr-o casa unde pur si simplu parintii sunt nefericiti. Pentru ca noi, parintii, avem datoria sa ne invatam copiii ce inseamna sa fim fericiti (si ca fericirea nu e prezenta tot timpul, dar asta e alta discutie).

Copiii nu trebuie sa stie toate detaliile despre relatia parinti lor. In functie de varsta si capacitatea lor de intelegere, trebuie sa primeasca explicatii coerente despre separare. Dar nu e nevoie sa cunoasca detaliile mai putin placute ale relatiei. Pentru ca copiii trebuie sa aiba incredere si sa se simta in siguranta cu ambii parinti. Mai ales, nu povestiti la nervi copiilor in detaliu motivele divortului.

Dar copiilor trebuie sa le spunem ca sunt iubiti de ambii parinti, ca suntem acolo pentru ei si ca este normal ca unele relatii sa se sfarseasca inainte de “moartea ne va desparti”. Tot respectul pentru cele care nu se sfarsesc inainte, dar nu inseamna ca e ceva in neregula cu oamenii care termina relatiile cat inca sunt in viata. 🙄 Familia poate lua diverse forme, important este sa fim toti sanatosi (inclusiv la caput) si sa avem grija de copii.

Ambii parinti (si familia extinsa sa se abtina) ar trebui sa furnizeze aceeasi poveste copiilor. O poveste care ar trebui stabilita de comun acord inainte de a o scoate pe gura. Si, mai ales, chiar daca parintii nu sunt pe aceeasi lungime de unda in legatura cu divortul, copiilor nu ar trebui sa li se induca sperante false. Ei oricum vor visa la o impacare, dar daca aceste sperante mai sunt si intretinute si nu se concretizeaza e cam naspa.

Un parinte nu ar trebui sa il invinovatesca pe celalat (cel putin nu de fata cu copiii) pentru “destramarea familiei traditionale”. Vezi mai sus, copiii trebuie sa aiba incredere in ambii parinti. Daca unul e pictat drept oaia neagra, increderea cam iese din ecuatie.

Pe de alta parte, daca unul din parinti se poarta intr-un fel negativ/nesanatos, copiii nu trebuie sa auda de la celalat “ti se pare”, “lasa ca trece” etc. Nope, fiecare parinte e adult si ar trebui sa isi asume responsabilitatea faptelor sale si a felului in care isi construieste relatia cu copiii.

Strict dpdv psihologic, exista numeroase articole in care copii care au crescut in familii cu relatii nesanatoase declara ca ar fi vrut ca parintii lor sa divorteze mult mai curand. Sau sa divorteze, punct. Exista si numeroase articole si studii care arata in ce fel ne afecteza la caput sa crestem in relatii disfunctionale. Pentru ca o relatie disfunctionala se traduce si intr-o relatie disfunctionala parinte – copil pentru ca parintele incearaca inconstient sa descarce frustrari sau sa compenseze nevoile neimplinite.

Sa lasam acum putin copiii si sa trecem la adultii din jur, care, de cele mai multe ori, nu se pot abtine. 😜

Breaking news: cand un cuplu se desparte, credeti-ma ca nu stiti toate detaliile. Mai mult, credeti-ma ca veti judeca relatia prin prisma experientei personale. De exemplu “daca eu am rezistat atatia ani in conditii similare si m-am sacrificat, ea/el de ce nu poate?”. Pai uite, poate el/ea considera ca o fi ceva mai mult in viata asta decat sa te sacrifici. Mai ales ca, vezi mai sus, pe termen lung copiii nu beneficiaza.

Apoi, cel care decide intr-un final sa faca pasul nu ia decizia asta peste noapte. Adica no, nu se trezeste nimeni intr-o dimineata si isi spunem ca vai, ce plictiseala, hai sa divortez ca sa imi dau de lucru. De obicei o astfel de decizie vine dupa luni si, de multe ori, ani de incercari de a salva relatia (pentru binele copiilor), dupa nopti planse, dupa multa vina, dupa o gramada de calcule financiare si multe alte sentimente despre care se vorbeste poate doar in terapie.

Tocmai pentru ca nu stiti toate detaliile si tocmai pentru ca astfel de decizii nu se iau peste noapte, ar trebui sa acceptati hotararea si sa nu incercati sa reparati nimic. O relatie poate fi reparata doar daca cei implicati direct doresc asta. Si amandoi relativ in acelasi timp, penttru ca daca unul din cei doi se preface ca nu este nicio problema ani verzi, celalat sigur va obosi si se va gandi de doua ori daca mai vrea/poate sa faca ceva. “Unde dragoste nu e, nimic nu e” este doar un vers dintr-un cantec. Problema nu e dragostea, ci increderea.

O atitudina sanatoasa a familiei si prietenilor apropiati ar trebui sa fie “imi pare rau ca treci prin asta, cred ca iti e greu, cu ce pot sa te ajut in aceasta perioada?”. Din nou, nu e responsabilitatea sau treaba tertilor sa repare o relatie.

Ganditi-va doar ce presiune psihologica este pentru cel care a decis sa faca pasul pentru motive nestiute de voi. Pe de o parte trebuie sa ia viata in piept de unul singur (plus copii), si pe de alta parte trebuie sa va tina piept si voua, sa se protejeze, sa nu spuna ce nu vrea sa spuna si sa nu afle copiii si tot asa. Daca nu poti sa ajuti, macar nu te baga. 😉 In plus, eu cred ca e si o forma de respect fata de un adult sa nu ii pui la indoiala deciziile, mai ales daca nu l-ai scos de prin santuri in mod repetat.

O alta chestie este ideea ca vai, o sa iti fie foarte greu singur/singura. Din nou, o judecata bazata pe experiente personale. Nu toti ne temem sa fim singuri cu gandurile noastre. Si a locui singur nu inseamna ca esti singur. Oricum, chiar daca ganditi asta, sa stiti ca teama de singuratate nu ar trebui sa fie motiv de stat intr-o relatie nesanatoasa, ci motiv de mers la psihoterapie. Ca e mai nesanatos sa te simti singur intr-o relatie de cuplu (in care ar trebui sa te simti in siguranta), decat sa locuiesti singur dar sa fii bine la mansarda.

Cred ca as mai gasi multe de spus, dar sa ne oprim aici ca deja nu stiu cine va citi atat in epoca TikTok.