Delirium Tremens

Ziceam mai vreo două articole în spate că nu pot sa scriu despre jobul meu. Hai să vă explic și de ce.

În primul rând pentru că lucrez la firma lu’ mama și a lu’ tata. Și a voastră, și a părinților voștri. Adică un fel de “aici sunt banii dumneavoastră”. Foarte cunoscută firma și nu ar fi frumos să vă frâng inimioarele că știm cu toții cum stați cu asigurările de sănătate. 🤪

În al doilea rând pentru că am o grămadă de colegi români. Am ajuns să vorbesc românește la muncă în mod curent. De fapt, vorbim un fel de romglezofranceza, depinde de dosare și de în ce limbă le-am învățat. Mai ales în unitatea noastră suntem 5 bucăți din 30. Doar femei.  Un fel de Romanian Mafia. (În acte eu sunt belgiancă de fapt.) Chiar plănuim să ne mutăm mai multe în același birou și să punem clar pe ușă să se știe ce monstru zace acolo…

No, bun, și atunci ce e cu articolul ăsta?! Păi, ieri întrebau cei de la Lugera & Makler ce vedeți în poza. Am răspuns și eu cu ce vedeți în titlu.

Nu pot zice eu prea multe despre cei care mă înconjoară la muncă (de obicei oameni minunați), dar Delirium Tremens a fost primul lucru care mi-a venit în minte cu referire directă la o singură și anume persoană. Genul ăla care mai mult încurcă decât ajută. Vorba aia parafrazată, “ferește-mă Doamne de nu-ii-pot-spune-numele, că de muncă mă feresc și singură”.

Și stați liniștiți, nu scriu asta pe banii contribuabililor, mi-au luat concediu în dimineața asta. Nu ca să scriu articolul, ci ca să o duc pe fii-mea să își pună sârme în gură și apoi să mă duc la un picnic în parc cu vreo 35 de copii de 9-10 ani.

Delirium Tremens (berea!) fie cu noi!